Am fost de cateva ori adolescenta fiind in Pestera Ialomitei, din care nu tin minte mare lucru. Dar tin bine minte ultima oara, acum 10-11 ani, cand am fost cu Lucas mic, si turul pesterii a fost o afacere inghesuita tare, grabita si foarte alunecoasa pe niste scari dubioase.
Amintire care nu m-a facut dornica sa repet experienta si cu Ema, desi ne e la indemana Parcul Natural Bucegi, si ajungem destul de des pentru trasee mai lungi sau mai scurte, in general cu copiii. Ba chiar ne-am si cazat o data la Hotel Pestera, vizavi de cararea ce duce la intrarea in Pestera Ialomitei, dar atunci am ales sa urcam la Vf Omu.
Dar acum, in acest weekend de aprilie in care am fi facut o drumetie lunga daca nu ne stateau in cale zapada proaspat cazuta si temperaturile de zero grade, am cautat adapost, si l-am gasit in pestera! Si ce frumos a fost: traseul e renovat impecabil, ba mai mult: e marit considerabil.
Am admirat in tihna galeriile mai stramte sau mai mari, am vazut cascade si rauri subterane, un craniu de urs si un altar stravechi sculptat in piatra.
Ne-au fost date casti de protectie, si aproape am fost singuri in cei 2 km, cat iti ia traseul roata intreg, preponderent pe trepte care urca si coboara prin galeriile pesterii, dar sunt antiderapante si cu mana de sprijin. Pestera este deschisa intreg anul, variaza doar ora de inchidere, iarna inchizindu-se la ora 1ยง6.
Ne-a placut, mai vrem!
PS: Dupa traseul prin Pestera Ialomitei am continuat sa urcam cu masina, pana unde se ia telecabina Pestera-Babele, si am mancat, delicios, la Povestea Ceaunului, in cadrul pensiunii Colt de Rai.
